Istorie

  

Mitologia greacă se referă adesea la Halkidiki: în Kassanrda este înmormântat gigantul cutremurului, Enceladus. Muntele Athos a fost format dintr-o stâncă aruncată împotriva zeilor de Gigantul omonim, dar și Sithonia își datorează numele lui Sithonas, fiul lui Poseidon. Simple mituri, ar putea spune cineva. Cu toate acestea, ele sugerează încercarea de a explica, din timpuri foarte vechi, ciudățeniile acestui loc. Activitatea de cercetare științifică a arătat, însă, că geomorfologia paleontologică din Halkidiki a fost foarte diferită față de cea actuală. Desigur diferite erau și flora și fauna.  

Schelete fosilizate de elefantide și alte specii de mult timp dispărute au fost descoperite în Nikiti, Vrasna, Triglia etc., fiind martorii unei alte ere pe care probabil omenirea nu a văzut-o niciodată. În plus, constatările din Peștera Petralona au demonstrat că prezența umană în regiune depășește 700.000 de ani, în timp ce craniul de archanthropus se consideră că are o vechime de aproximativ 200.000 de ani. Vestigiile unor așezări umane organizate în Halkidiki datează din 4.000 î.Hr. și cei mai vechi locuitori ai acesteia erau tracii și pelasgii.

  

În secolul al optulea î.Hr., mulți locuitori au ajuns în zonă, în special de la Chalkida (de aici și denumirea Halkidiki) și Eretria. În secolul al 5-lea î.Hr., cele mai importante orașe sunt: Aineia, Gigonos, Lipaxos, Potidea, Sani, Mendi, Skioni, Aigai, Neapolis, Afytis, Olynthos, Sermyli, Galipsos, Toroni, Sarti, Siggos, Pyloros, Dion, Kleonai, Olofyxos, Akanthos, Stagira. Multe dintre acestea sunt situate în locațiile unor așezări preistorice. La sfârșitul secolului al 5-lea î.Hr., 32 dintre cele mai importante orașe au fondat, sub conducerea așezării Olynthos, ”Comunitatea Chalcidică”, care va fi dizolvată în 379 î.Hr. de spartani. În anul 348 î.Hr., regele Filip alipește regiunea la Regatul Macedonean. În anii elenistici sunt înființate trei mari orașe: Kassandreia (315), Ouranoupoli (315) și Antigoneia (în mijlocul Kalamaria, în 280 î.Hr.). În 168 î.Hr. trece sub dominația romanilor, în special a comercianților) și intră în declin.  

Halkidiki a fost convertită la creștinism probabil în anul 50 d.Hr. (atunci când Apostolul Pavel, în drumul dinspre Filippi la Salonic, a trecut prin Apollonia). În secolele creștine va trăi invazii dezastruoase din partea goților (269), hunilor (sec. 6) și catalanilor (1307).

În secolul al 9-lea este înființată comunitatea monastică de pe Muntele Athos. Împăratul bizantin, Vasile I Macedoneanul, printr-un decret imperial emis în anul 855, poruncește ”să nu fie deranjați în nici un fel, de nimeni, călugării” din Athos, până la sfârșitul secolului. În timpul secolului al 10-lea, o mulțime de mici așezări monahale se înființaseră în jurul Karyes.

În anul 963 a fost construită Mănăstirea Marea Lavră și apoi celelalte 19 Mănăstiri. De atunci, Sfântul Stat este o lume unică. Un loc de mister, de exercițiu greu și de orientare spirituală, care a fost capabil să păstreze toate comorile prețioase, să cultive educația greacă creștină și să contribuie la salvarea conștiinței naționale în vremuri dificile pentru națiune. După secolul al 10-lea, cea mai mare parte a terenului cultivabil a intrat în mâinile ”mitocurilor” atonite. Din așezările argaților la mănăstiri s-au înființat multe sate noi, care s-au dezvoltat împreună cu acelea deja existente.  

După secolul al 12-lea, ca parte a reformei administrative, regiunea a fost împărțită în următoarele căpitănii: Kalamaria, Ermileia, Ierissos, Kassandreia și Longos. La mijlocul secolului al 14-lea, o mare parte a peninsulei a fost alipită statului sârb și înainte subjugării otomane, și alte regiuni de coastă au fost deținute de venețieni.

   

În 1430 a fost supusă turcilor și a devenit parte a județului Salonic. A fost împărțită în trei districte fiscale: Kassandra, limitată la granițele naturale ale peninsulei, Hasikohoria, care includea ”toate terenurile cultivabile și munții accesibili care se întind între golfurile Toroneo și Thermaikos” și Mademohoria. Bineînțeles, Sfântul Munte era o regiune separată. În ciuda privilegiilor speciale ale fiecărei regiuni, în perioada sclaviei, poporul din Halkidiki a avut de suferit, la fel ca restul grecilor, de pe urma puterii opresive. Cu toate acestea, au reușit să nu își piardă nici credința și nici conștiința națională. La sfârșitul secolului al 18-lea, toate regiunile au înregistrat progrese (în producția de cereale, viermi de mătase, creșterea animalelor).

Din cauza acestei prosperități, satele de coastă sufereau adesea atacuri piraterești. În 1775, Marea Poartă a încredințat celor 12 sate Mademohoria exploatarea minelor de argint – ”Comunității Mademion” – fapt care a dus la crearea unei asociații extinse cu propria administrație comunală. În mai 1821, s-au revoltat sub conducerea lui Emmanouil Pappas, fără succes, și satele au fost complet distruse. Își vor întări forțele și din nou, în 1854, vor porni o nouă revoluție sub conducerea lui Tsiamis Karatasos.  

Valul revoluționar s-a extins și în Halkidiki în 1878, însă turcii au luat din timp măsuri preventive și mișcarea a fost anulată. La începutul secolului 20, Halkidiki a luat parte la Lupta Macedoneană. Mulți locuitori din Halkidiki au organizat corpuri mici de armată pentru a lupta împotriva comitagiilor. Libertatea mult dorită va veni în cele din urmă în octombrie 1912.

În 1922, odată cu stabilirea a mii de refugiați din Asia Mică, a început o nouă etapă în istoria peninsulei Halkidiki. Pe lângă satele existente au mai fost înființate 27 de sate noi, contribuția cărora este deosebit de importantă pentru dezvoltarea economică și culturală a regiunii.